Am purtat tăcerea ca pe o medalie atârnată de gât — grea, strălucitoare, admirată din afară, dar sufocantă pe dinăuntru. Ani de zile am crezut că a fi puternică înseamnă să ții totul în tine. Că dacă zâmbeam după o înfrângere, mă antrenam prin durere și nu plângeam niciodată în public, oamenii mă vor vedea ca pe o campioană. Dar astăzi nu mai vreau să fiu văzută ca o campioană. Vreau doar să fiu văzută ca om. Când eram o fetiță în Constanța, visam să ridic trofee. Nu visam la faimă, bani sau titluri în ziare…….

Când eram o fetiță în Constanța, visam să ridic trofee mai înalte decât mine. Nu visam la faimă, bani sau titluri în ziare — visam la acel moment în care munca mea ar fi răsplătită cu o simplă îmbrățișare, cu un zâmbet sincer. Dar lumea sportului m-a învățat repede că succesul vine cu un preț: tăcerea. Să nu arăți slăbiciune, să nu spui când te doare, să nu lași pe nimeni să vadă că uneori te simți singură.

 

Am purtat tăcerea ca pe o medalie atârnată de gât — grea, strălucitoare, admirată din afară, dar sufocantă pe dinăuntru. Ani la rând am crezut că puterea înseamnă să înghiți lacrimile și să mergi mai departe. Astăzi știu că adevărata forță stă în sinceritate. În a spune „nu mai pot” fără rușine. În a-ți permite să fii vulnerabilă fără teamă că vei fi judecată.

 

Nu știu câte trofee mai voi ridica, dar știu că vreau să trăiesc altfel — cu inima deschisă, nu închisă sub greutatea tăcerii. Poate nu voi mai fi „campioana” din ochii lumii, dar voi fi, în sfârșit, eu.