Când le-am spus părinților mei, mama a fost prima care a plâns. Tata doar a zâmbit, în felul lui tăcut, și a spus: „E timpul, Simona.” Nu a spus-o ca pe o presiune. A spus-o ca pe o eliberare — liniștea aceea care vine după o furtună…..

Când le-am spus părinților mei, mama a fost prima care a plâns. Lacrimile ei nu erau doar de tristețe, ci de mândrie, de dor, de toate anii în care m-a văzut luptând. Tata, în schimb, a rămas tăcut, cu acel zâmbet abia schițat pe care îl știu de-o viață. A spus doar: „E timpul, Simona.” Nu era un ordin, nici o așteptare — era o binecuvântare. Am simțit că, în cuvintele lui, se adunaseră toate momentele în care m-au sprijinit fără să ceară nimic în schimb.

 

Pentru prima dată, am înțeles că deciziile mari nu se iau din frică, ci din liniștea care vine după ce ai dat tot ce aveai. M-am uitat la ei și am simțit o pace stranie, o împăcare cu trecutul. Mama mi-a atins mâna și a spus: „Orice ar fi, tu rămâi fata noastră.” Iar tata a încuviințat, privind spre fereastră, ca și cum ar fi văzut deja drumul care mă aștepta.

 

În tăcerea aceea, am știut că nu mai e nimic de dovedit. Doar de trăit — simplu, curat, așa cum mi-au învățat ei dintotdeauna.